Încă din primii ani, ne construim un scenariu pe baza căruia ne trăim viața. Acest scenariu se bazează pe primele noastre interacțiuni cu lumea înconjurătoare, adică cu părinții. Părinții au un rol esențial în conturarea scenariului. În toți anii formării acestui scenariu, copilul se găsește într-o poziție de inferioritate și își percepe părinții ca având toată puterea, iar ca reacție, copilul elaborează strategii pentru a fi iubit, acceptat și pentru a obține cea mai bună satisfacere posibilă a nevoilor sale.
Un copil mic nu gândește ca un adult și nu simte emoțiile în aceeași manieră. Copilul are tendința de a judeca de la particular la general. De exemplu, să presupunem că mama uneori vine, când el plânge, dar în alte momente îl ignoră. Copilul nu concluzionează doar că “Nu mă pot baza pe mama”, el poate decide: “Nu pot avea încredere în oameni” sau “Nu pot avea încredere în femei”. Scenariul de viață este propria poveste de viață, un plan asupra căruia decidem de mici copii, în funcție de modul în care percepem realitatea: acest scenariu reprezintă cea mai bună strategie de supraviețuire a noastră ca și copil, uneori într-o lume ostilă.
Sistemul scenariului este un mecanism de apărare în fața conștientizării experiențelor din trecut, a nevoilor și emoțiilor și în același timp e o repetare a trecutului. Nu de puține ori, ne întrebăm de ce repetăm la nesfârșit greșeli și comportamente din trecut. O serie întreagă de decizii luate în copilărie pot fi găsite ca acționând activ în viața adultului. Uneori le conștientizăm existența, dar nu le punem la îndoială validitatea și proveniența, ci le acceptăm ca adevăruri universale.
Astfel, înmagazinăm diverse convingeri și comenzi parentale, care ne ghidează în viață. Unele sunt bune și ne ajută, altele pot fi negative și ne pot destabiliza în viață.
Dacă cineva are comanda parentală “Lucrează din greu”, sau convingerea “Doar muncind din greu voi ajunge unde doresc”; le poate folosi ca să intre la Universitate sau poate face carieră, lucrând din greu și avansând. Dar poate lucra și până la surmenaj, sacrificând viața personală și în final ajungând chiar să se îmbolnăvească. Cei mai mulți dintre noi auzim o grămadă de comenzi parentale, de-a lungul copilăriei, precum: “Fii cuminte”, “Nu plânge; trebuie să fii curajos”, “Fii harnic”, sau ”Ești leneș”, “Nu îți pasă”... șamd.
Fiecare familie are propria ei gamă restrânsă de sentimente admise și o altă gamă de sentimente descurajate. Uneori sentimentele diferă în funcție de faptul dacă copilul e băiat sau fată. Adesea, băieții sunt învățați ca e ok să fie furioși și agresivi, dar nu speriați sau plângacioși. Fetele pot învăța că e de așteptat ca ele să reacționeze la stres plângând, chiar dacă ar vrea să își arate furia.
Dacă în copilărie, învăț că nu am voie să plâng (“Băieții nu plâng. Trebuie să fie curajoși”), voi căuta să descopăr un sentiment care să fie aprobat și apreciat de către părinți. În momentul în care mă aflu într-o situație stresantă, nu voi mai plânge. Voi deveni furios sau agresiv. Dacă mi s-a validat acel sentiment (reacție de furie sau agresivitate din partea părinților sau a celorlalți și am obținut rezultatele dorite, voi continua să îl manifest și ca adult). Voi reacționa în situațiile stresante sau care mi se par amenințătoare, după cum am învățat în copilărie. Aranjez să simt aceleași sentimente care “dădeau rezultate pentru mine în familia mea”.
Astfel, dacă în copilărie, mi s-a recunoscut și validat sentimentul de furie ca fiind permis, îl voi folosi și la maturitate, nedându-mi seama de faptul că e un sentiment substitut, pentru un alt sentiment, unul interzis în copilărie.
Sentimentele autentice sunt acele sentimente pe care le simțim ca și copii mici, înainte de a învăța să ni le cenzurăm, pentru că au fost descurajate în familie.
Să presupunem că un copil își pierde un caiet/carte la școală, iar când ajunge acasă e trist din cauza aceasta. Dacă părinții îl ceartă și îl învinovățesc pentru asta, la maturitate, în situații asemănătoare, în loc să simtă tristețe pentru că a pierdut ceva, se va învinovăți singur și se va desconsidera. Să presupunem că o fată învață : “În familia mea e permis ca o fată să fie tristă, dar niciodată furioasă”. Ca adult, să presupunem că se află într-o situație în care ar putea fi pe punctul de a se înfuria pe cineva. De exemplu, se află într-un autobuz aglomerat și e împinsă dur cu coatele de către cineva. În clipa când începe să se simtă furioasă, ea se va deplasa spre modelul învățat în copilărie. În loc să fie furioasă, începe să se simtă tristă și poate izbucnește în lacrimi. Și-a acoperit furia autentică cu o tristețe neautentică.
Exprimarea sentimentelor autentice este adecvată ca mijloc de soluționare a problemelor aici-și-acum, pe când exprimarea sentimentelor neautentice, nu. Când exprimăm un sentiment autentic, facem ceva care ne ajută să finalizăm situația pentru noi. În exemplul de mai sus, fata izbucnind în plâns nu rezolvă situația aici-și-acum, nu o finalizează corespunzător și continuă să își reprime acel sentiment.
Comments