Rănile Copilăriei

În multe situații ajungem să avem reacții sau sentimente automate. De ce? Poate pentru că aceste răspunsuri au ajuns să fie niște automatisme, programe inconștiente, venite din copilărie.

Experiențele trăite în copilărie, cu părinții, ne modelează creierul. Indiferent dacă sunt bune sau rele, le luăm mai departe în viețile noastre, ca adulți. De la părinții noștri aflăm prima dată cât valorăm și ce trebuie să facem pentru a fi iubiți.

Multe persoane poartă cu sine amintiri dureroase sau pline de rușine, din copilărie. Ca atare, vor face tot posibilul să le suprime. Vor să privească înainte, spre viitor, să nu mai aibă de-a face cu propriul trecut. Problema apare odată ce amintirile reprimate continuă să apară.

Aproape toate problemele cu care ne luptăm în viața adultă au rădăcini în copilărie. Dacă de exemplu, ca urmare a copilăriei mele am dezvoltat convingerea că nu sunt suficient( de bun/ă, inteligent/ă, perseverent/ă, ambițios/ă), că sunt lipsit/ă de valoare, acest lucru influențează toate aspectele vieții mele.

Sunt anumite sentimente negative care apar repetat, în anumite contexte: frică, durere, rușine. Ca adulți, cei afectați realizează adesea, că emoțiile lor sunt exagerate în contextul respectiv și, totuși continuă să intre în respectivele stări.

De exemplu, cea mai mare teamă a mea, venită din copilărie, e teama de abandon. Ca și adult, această teamă s-a manifestat prin îndepărtarea și respingerea celorlalți, înainte să o poată face ei. Bineînțeles, în majoritatea cazurilor nu era vorba de respingere propriu-zis, decât în mintea mea. Eram puternică și independentă, care va să zică...eram singură! Perfect, nu?

Ideea e că rănile din copilărie sunt strâns legate de neîndeplinirea nevoilor noastre psihologice de bază, în special nevoia de atașament și apartenență. Prin urmare, ca adult, depun mai mult efort pentru a fi recunoscut și iubit, sunt dispus să îndeplinesc așteptările tuturor( indiferent de disconfortul pe care mi-l creez mie insămi).

Un alt comportament de adaptare este că voi prefera să mă izolez intern și voi încerca să devin cât mai independent de recunoașterea venită din partea celorlalți. Unii adulți comută constant între supraadaptare și retragere.

Pentru a fi conștienți de rănile copilăriei, mai întâi e necesar să le descoperim. Abia pe urmă le putem trata.

Din păcate, toți avem răni, micro-traume sau traume din copilărie. Ca atare ne-am dezvoltat diverse mecanisme de apărare: negarea realității, proiecție și victimizare, căutarea perfecțiunii, obsesia față de frumusețe, sindromul salvatorului, rezistență, dorința de a deține controlul, agresivitatea și atacul, refugiu, retragere, evitare, etc.

Atât rănile din copilărie, cât și mecanismele de coping pot fi conștientizate și vindecate.

Dacă nu vor fi conștientizate și vindecate vor produce alte răni și traume, ale adultului, de această dată, adâncindu-le pe cele vechi. De ce? Ca și adulți vom continua să reacționăm folosind mecanismele de coping create în copilărie, de fiecare dată când va apărea o situație familiară cu cea din copilărie.

De aceea ar fi util să învățăm să ne distanțăm puțin de acea problemă/situație, evitând gânduri precum: “Mă tem să nu fiu respins, părăsit sfidat, etc”. Gândește în schimb: “Copilul din mine se teme...” Această formulare împiedică identificarea totală cu copilul din tine care a fost rănit, părăsit, dezamăgit, etc.

Un alt exercițiu practic pe care îl poți face pentru a-ți rezolva problemele și a-ți pune în ordine sentimentele e următorul:

Imaginează-ți un conflict tipic, cu o persoană cu care te confrunți aproape mereu. De ex, descoperi mereu că partenerul nu te ia în serios și te cam ignoră. Sau o colegă îți cere mereu sfatul, deși ești ocupat/ă până peste cap, etc.

1. Caută un loc în încăpere( stând în picioare). Intră în pielea copilului din tine( cel care a fost rănit, părăsit, etc). Privește, exclusiv din perspectiva lui, o problemă pe care o ai cu persoana X. Conștientizează felul în care simte problema acest copil și ce convingeri ale lui se aplică în acest caz( ex: ”Nu mă voi descurca”, “Toți își bat joc de mine”, “Sunt nedorit”, etc).

2. Ieși din ipostaza copilului din tine, atingându-te cu palma sau țopăind, apoi schimbă-ți locul în încăpere și intră în pielea partenerului cu care interacționezi. Privește-te pe tine și sitația respectivă prin ochii acestuia. Ce simte el sau ea față de tine?

3. Schimbă-ți încă o dată locul în încăpere și privește-te pe tine și pe partenerul de interacțiune din afară. Intră deci în pielea adultului din tine și analizează situația din afară. Percepe-te pe tine și pe partenerul tău de interacțiune ca pe doi actori aflați pe o scenă. Gândește-te ce sfat i-ai da copilului din tine.

Ceea ce e necesar să conștientizezi, de fapt, este că foarte repede copilul din tine( copilul rănit) nu se mai află pe aceeași treaptă cu celălalt. Când e prins în această perspectivă, partenerul de interacțiune devine imediat dușman. Din perspectiva copilului rănit, trebuie să te aperi, ataci, justifici sau să te refugiezi.