Cred cu tărie faptul că afirmarea propriei mele vieți, a fericirii, dezvoltării și iubirii se bazează pe capacitatea de a iubi, anume pe grijă, pe respect, pe responsabilitate, pe cunoaștere.
Înțeleg prin asta că dacă o persoană e capabilă să iubească productiv se iubește și pe sine, pe când, dacă îi iubește doar pe ceilalți, el sau ea nu se poate iubi deloc.
Exisă o oarecare confuzie în legătură cu această tematică. Multe persoane consideră și sunt convinse de faptul că iubirea de sine=egoism. Această premisă e de fapt chiar eroarea care a dus la atâtea concluzii eronate în ceea ce privește această problemă. Și asta deoarece egoismul și iubirea de sine, departe de a fi identice, sunt de fapt opuse.
Egoistul nu se iubește pe sine prea mult, ci prea puțin și de fapt se urăște pe sine. Această lipsă de iubire și de grijă pentru sine îl lasă golit și frustrat. El este în mod automat nefericit și încearcă să fure de la viață satisfacțiile pe care singur se împiedică să le obțină.
Este mai ușor de înțeles egoismul dacă îl compari cu prea multă grijă pentru ceilalți, așa cum găsim, de exemplu, la o mamă prea îndatoritoare. În timp ce ea crede că își iubește copilul foarte mult, de fapt ea are o ostilitate reprimată față de el. Este prea legată de el nu pentru că-l iubește prea mult, ci pentru că dorește să compenseze, cât de puțin, pentru incapacitatea sa de a-l iubi.
Acest nivel ridicat de altruism va conduce în timp la anumite simptome precum depresia, oboseala, incapacitatea de a munci, eșecul în viața amoroasă și așa mai departe. Nu numai că lipsa de egoism nu este resimțită ca un simptom, ci ea este adesea trăsătura de caracter cu care se mândresc acești oameni.
Persoana ''lipsită de egoism'' ''nu vrea nimic pentru sine", ci "trăiește doar pentru alții", fiind mândră că nu se consideră importantă. Ea este uluită când descoperă că, în ciuda altruismului său, este nefericită și că relațiile care-i sunt cele mai apropiate sunt nesatisfăcătoare.
Acea persoană este paralizată în capacitatea sa de a iubi sau de ase bucura de ceva, că este copleșită de ostilitate față de viață și că, în spatele acestei fațade de altruism se ascunde de fapt o autocentrare intensă.
Unul dintre efectele distrugătoare pe care îl poate avea acest altruism e cel al mamei "altruiste" asupra copiilor săi. Ea crede că prin altruismul său, copiii vor vedea ce înseamnă să fii iubit și vor învăța la rândul lor, să iubească. Efectele acestui altruism se concretizează în schimb în alte rezultate. Copiii nu manifestă acea fericire specifică persoanelor care sunt convinse că sunt iubite - ei sunt anxioși, tensionați, le este teamă de dezaprobarea mamei și se chinuie să corespundă așteptărilor ei.
De obicei, ei sunt sunt afectați de ostilitatea ascunsă a mamei lor față de viață, pe care mai degrabă o simt, decât o recunosc. În cele din urmă ajung și ei s-o resimtă.
Efectul mamei altruiste este asemănător cu cel al mamei egoiste și este mult mai rău, pentru că altruismul mamei nu le permite copiilor s-o critice. Ei sunt supuși obligației de a nu o dezamăgi, fiind învățați, sub masca virtuții, să urască viața.
Pe de altă parte o mamă care manifestă iubirea de sine are un efect pozitiv asupra copiilor, ei învățând ce este iubirea, bucuria, fericirea.
Comments