Cum ajungem să fim anxioși și stresați? Principalul motiv sunt emoțiile, pe care le resimțim în anumite situații. Pe scurt...implicarea emoțională. Atunci când avem un scop cu miză ridicată pentru noi, tendința noastră este să ne implicăm foarte mult, pentru că ne pasă. Și considerăm că e normal să facem asta, să ne implicăm foarte mult, ca să ne asigurăm reușita.
Riscul este să ajungem să ne facem multe griji, să încercăm să prevedem ce se va întâmpla, ca să venim cu soluții pentru un context sau altul, care s-ar putea întâmpla, sau nu. Sau rămânem ancorați în situații nerezolvate din trecut, în care suntem implicați emoțional și în care am investit deja timp, energie, poate bani, etc.
Așa că este foarte dificil să ne detașăm de ele sau să le vedem din alte perspective. Astfel, reușim să trăim în trecut, sau în viitor, niciodată în prezent, continuând să luptăm contra curentului. Ajungem obosiți și drenați de energie, fizic, psihic și cel mai grav, sufletește.
Totodată, ne implicăm mult și în relațiile cu ceilalți, de multe ori ajungând să le preluăm responsabilitățile. Sau, fiind implicați, le preluăm trăirile, ne afectează și destabilizează, exact în același mod în care sunt ei afectați. Greșeala pe care o facem, pe care am făcut-o la rândul meu, multă vreme, este să punem egal. Dacă nu mă implic, înseamnă că nu îmi pasă! Și dacă nu îmi pasă, înseamnă că sunt o persoană rea și egoistă. Iar de aici e foarte ușor să mergem la extreme-cât de mult îmi pasă? Suficient cât să devin anxios, stresat, iar în cele din urmă să ajung să iau decizia greșită?
În momentul în care sunt prea implicat/ă emoțional, nu îmi voi putea păstra o perspectivă cât de cât obiectivă a situației. Totodată, în relațiile cu ceilalți nu e necesar să fiu implicat/ă emoțional 100% ca să fiu empatic/ă, să îmi pese de celălalt. Extrema apare atunci când îi trăiesc problemele, îi preiau responsabilitățile, îi trăiesc emoțiile de frustrare, de tristețe, etc.
Ce se întâmplă în situația aceasta? Îl privez pe celălalt de experiențele prin care e necesar să treacă, îi fur oportunitatea de a învăța, de a crește , de a dobândi cunoașterea necesară pentru a-și rezolva singur în viitor aceste situații. Riscul va fi ca eu să rămân eternul salvator, să mă pun pe ultimul loc, să îmi fie din ce în ce mai greu să îmi trăiesc propria viață și să mă bucur de ea.
Pentru a evita conflictele cu cei din jur, oamenii au fost învățați să îi iubească pe ceilalți, în loc să se iubească pe ei înșiși. Rezultatul este autosubestimarea. Apare și următoarea întrebare: dacă cineva nu se iubește pe sine, atunci de unde va ști cum să îi iubească pe ceilalți? Stima de sine nu este sinonimă cu egoismul. Egoismul este o formă de superioritate, în care mesajul transmis sună cam așa: "Sunt mai bun decât tine".
Dar, când mă iubesc pe mine însămi, mă recunosc valoros și îmi cunosc propria valoare! De aceea îi pot iubi și pe ceilalți, care sunt la fel de valoroși, ca și mine. Când nu îmi place de mine, sentimentele mele pentru ceilalți pot fi invidia sau frica, și mai ales teama de respingere. Cineva care se iubește pe sine nu va face nimic care să rănească, să degradeze, să umilească sau să distrugă în vreun fel propria persoană, sau pe alții, și nici nu îi va trage la răspundere pe ceilalți pentru acțiunile sale. De ex, cei care se prețuiesc, nu vor abuza de droguri, alcool sau tutun și nici nu îi vor lăsa pe alții să abuzeze de ei fizic sau emoțional.
Cei care nu se iubesc pot deveni ușor instrumente ale urii și distrugerii pentru persoane lipsite de scrupule. De fapt, ei își lasă puterea în mâinile altora, fapt care duce adeseori la sclavie emoțională. Un exemplu în acest sens este dorința permanentă de a evita conflictul.
Cu cât este mai puternică stima de sine, cu atât este mai ușor să găsim și să ne menținem curajul de a ne schimba comportamentul. De ex, dacă ceilalți sunt obișnuiți ca tu să le preiei responsabilitățile și să îi ajuți în mod constant, în momentul în care nu o vei mai face, vor apărea reproșuri. Automat, se va declanșa teama de respingere, pe care o vei resimți. Și tentația va fi să te întorci la aceleași comportamente, pe care le practicai înainte.
Pentru a reuși să fii în acord cu tine, în armonie, să te detașezi pentru a putea lua cele mai bune decizii , poți face niște exerciții în acest sens și poți folosi următoarele întrebări:
Care sunt beneficiile?
Pe termen scurt și pe termen lung?
Care sunt costurile?
Pe termen scurt și pe termen lung?
Atunci când ai o decizie de luat, încearcă să vezi problema din altă perspectivă: a dentistului tău, a copilului, a câinelui, etc.
Practică detașarea: vorbește-ți la persoana a-IIIa, în loc de persoana a-Ia, pentru a reuși să te disociezi.
Imaginează-ți că un prieten, sau o prietenă are acea problemă. Ce sfat i-ai da?
Comments